gânduri
Mesia deznădăjduiților
sau apariție în strada Rozelor din Târgu Secuiesc
Pe fațada unui bloc ars și părăsit, în urma eflorescenței de salpetru a apărut o pată antropomorfă, care, pentru o personă impresionabilă spiritual, poate sugera silueta unei figuri profetice.
Lucrarea este o referire la experimentele doctorului Michael Persinger (Laurentian University, Sudbury, Canada) cine căuta răspunsuri, dacă la baza credinței și revelațiilor religioase stau niște procese biologice, neurologice. Deși comunitatea științifică a declarat rezultatele lui ca fiind inconclusive, Persinger relatează că a reușit să creeze impresii spirituale în subiectele lui. El a relizat acest lucru cu ajutorul așa-numitului Cască Dumnezeu, o mașinărie care stimulează lobul temporal drept al subiectului cu pulsuri magnetice. Lobul temporal stâng al omului este centrul graiului și a conștientului, și este capabil de proiecții despre viitorul inevitabil, chiar despre propria moarte, iar această proiecție naște anxietate. Ca să compenseze, în lobul drept al creierului apar concepte noi, ca de exemplu imaginea unui dumnezeu iubitor și îngrijitor.
Deci este posibil că Dumnezeul există nu în cosmos ci în creierul uman, este generat de lobul drept, ca să gonescă teama de moarte departe, opintit de instinctul primar de supraviețuire.
Suntem predestinați de structura și funcțiunea creierului nostru pentru revelația rugului aprins, pentru zâmbetul Madonei pe pâinea prăjită, pentru figura lui Isus pe peretele blocului?
Această incertitudine a existenței se manifestă în gesturile violente de creion, lupta ființei viscerale este pus în contrast cu indiferența betonului gri, o realizare a indiferenței sociale față de destinul indivizilor suferinzi. Limitarea ascetică a culorilor la griuri nu lasă atenția să se rătăcească departe de mesaj, în același timp fiind exprimarea empatiei față de nevoiași, forțați de mult timp să părăsească dimensiunile picturii.
În timp trecut, în timp prezent
Încercare de a reda haosul, imaginea lumii noastre prezente, exprimat prin neglijarea premeditată a ordinii compoziționale. Protagoniștii sunt condamnați, ca și mulțimea pe pânzele lui Hieronymus Bosch, dar nu de o putere dumnezeiasca, ci de propria cruzime și sete de sânge. Firele narativei epice se întind din trecut până în prezent, timpul și spațiul sunt încâlcite, îndoite de gravitația singularității ignoranței omenești. Avansăm spre cataclisma fisiunii nucleare prin canalele cu cheaguri de sânge a istoriei umane. Numai un singur personaj rezistă pasiv față de atrocitățile comise împotriva lui și omenirii, deziluzionat, își întoarce spatele civilizației și devine pustnic în mijlocul codrului. Înțelegând propria insignificanță și neputinţă izbucnește într-un amar cântec de fluier, ceea ce evocă speranța în chipul unui măcăleandru mic, și el un pixel numai în imaginea deformată a lumii.